E imposibil de obținut, la o distanță de un braț, un unghi suficient pentru un selfie de grup reprezentativ al arhitecților din România – în caz că am ține să ne facem unul, ca să-l atârnăm într-o expoziție de prezentare națională. Să-ți faci selfie presupune și să te auto-iubești cât de cât. Noi ne iubim narcisist, asta nu-i o problemă, dar fiecare în parte sau ca grupuri mici, în niciun caz în ceea ce am putea avea reprezentativ toți împreună. În plus, dorim să ne arătăm speciali, iar selfie-urile au totuși, inexplicabil, efectul automat de a ne face să arătăm toți cam la fel. Așa că – paradoxal – clișeele surprinse la întâmplare s-ar putea să fie mai relevante pentru mediul nostru arhitectural decât înscenările regizate ale autopromovării colective.

În imaginile alăturate (fotografiate fără avertisment), un student-arhitect lucrează la o instalație proiectată și construită împreună cu un grup de colegi, în cadrul unui proiect mai larg de activare a spațiului public într-un oraș din România.  Acest loc pe malul râului avea să fie și scena unei lupte între autorități și activiștii civici (nu vă închipuiți bastoane și fum; a fost un dialog în stradă, tensionat, dar benign). Autoritățile doreau lărgirea circulației auto prin sacrificarea copacilor de pe mal, activiștii voiau să-i salveze. Deși în diverse selfie-uri ulterioare bătălia a apărut ca și câștigată de activiști, în realitate imaginile acestea pot ilustra în continuare starea actuală de fapt: frontul bătăliei rămâne deschis, iar lupta pentru cine decide ce se întâmplă cu spațiul public în orașele noastre se duce cu mijloacele cele mai elementare.

Activismul urban este cel mai vizibil “front” de luptă extins în ultimii ani în România. Cu zece ani în urmă, astfel de confruntări directe, bine articulate și cu obiective atinse, erau departe de a fi ceva curent și natural, așa cum sunt acum. Și felul în care se implică arhitecții în spațiul urban s-a schimbat foarte mult în ultimul deceniu. Dar realitatea e că linia frontului nu trece între arhitecți pe de o parte (partea binelui) și ceilalți (răi) pe de alta. Linia frontului trece între idealiștii recalcitranți și sistem, între oamenii binelui difuz și oamenii puterii – asta în mare, căci de fapt există mai multe fronturi paralele, la lumină sau obscure – iar arhitecți găsim în toate taberele.

Sunt mai întâi de toate arhitecții înrolați în proiectele foarte vizibile ale administrațiilor sau ale investitorilor potenți (și nu merită făcute distincții între aceste două categorii, puterea politică și cea financiară fiind aliați naturali). Aceștia sunt arhitecți care cred sincer că așa pot accede la resurse majore, pe care le pot utiliza pentru a face ceva care contează. Accesul la resurse îți dă într-adevăr putere. Numai că adesea, în România, puterea e oarbă la distincția între a utiliza și a consuma. Puterea nu doar utilizează resursele spațiului urban, lăsându-le apoi acolo și pentru viitor, eventual amplificate, ci le uzează și le consumă în beneficii politice sau financiare de moment. De exemplu o idee precum utilizarea spațiilor verzi pentru diverse proiecte de arhitectură sau chiar pentru fluidizarea traficului auto (de fapt consumarea lor definitivă, o dată pentru totdeauna), ca în cazul pomenit mai sus, este susținută de arhitecții puterii.

Alți arhitecți sunt critici cu puterea, dar numai pentru că ea nu îi implică îndeajuns în proiectele ei. Ei susțin propria lor poziție de putere: autoritatea expertului. Din punctul lor de vedere, binele arhitecților e automat binele cetății; distincția dintre a face bine și a o duce bine se șterge vag. De exemplu într-un caz precum cel de mai sus, acești arhitecți cred că doar studiul profesionist poate decide ce e mai bine pentru oameni – copacii sau circulația auto – căci oamenii nu au puterea să decidă pentru ei înșiși așa ceva. Discursul arhitectural expert, corporatist și tehnocrat, se situează de fapt tot în haloul puterii politice și financiare, chiar dacă aparent i se opune. El opacizează comunicarea, subliniind distanța pe verticală dintre “noi” cei de jos și “ei” cei de sus.

Arhitecții care au prins gust pentru lupta dusă în limbaj (aparent) comun s-au înmulțit însă în ultimul timp în România. A ajuns deja un clișeu faptul că și din poziții fără putere se pot articula acțiuni puternice, atunci când scopul care le leagă e unul înalt – cel al binelui public. Dar dacă acesta este deja un clișeu nu înseamnă deloc că e și gol de sens și că nu rămâne cu adevărat important. Printre altele, pentru că pune în evidență o distincție care merită într- adevăr subliniată: aceea dintre putere și elită. Există o presupoziție înrădăcinată, dar falsă, că a ocupa o poziție de putere te face automat superior. Aceasta este imaginea curentă în selfie-ul celor ajunși la putere. În realitate, scopul înalt al binelui comun este cel ce definește “elita” (poate și faptul că ea nu obișnuiește să se legitimeze ca atare). Arhitecții din tabăra activismului înțeleg că arhitectura este și rămâne o profesiune înaltă numai în măsura în care se bucură de această recunoaștere din partea oamenilor cărora ea a avut puterea de a le face bine.

În acest punct ar putea apărea însă o îndoială. Merită oare activismul urban, benign, dar minor, poziția centrală într-un selfie de reprezentare a mediului nostru arhitectural? Este el oare relevant pentru starea generală a luptei pe care o duce majoritatea arhitecților în România? Poate că ar fi trebuit făcute, mai obiectiv, alte focalizări și ierarhii. Să nu uităm că, înafară de arhitecții înrolați în varii lupte, pentru, contra sau în marja puterii, există și un spectru larg de arhitecți pur și simplu neincorporabili, care profesează discret în spatele frontului, în moduri din cele mai diverse și normale – adică după toate normele unui sistem profesional care produce propriu-zis arhitectură. Mulți arhitecți sunt fie indiferenți la agitațiile efemere care nu-i privesc direct, fie, eventual, cel mult simpatizanți de la distanță ai cauzelor drepte. Pentru destui, în special pentru cei din generațiile care au apucat comunismul, însăși noțiunea de “activism” are conotații suspecte. Și în fine, să nu uităm nici de cei care se angajează – ca românul, imparțial – în tabere opuse deodată.

E greu de prins într-un selfie fidel un peisaj așa de centrifug. Să recurgem prin urmare la un alt gen de imagine de ansamblu, o reprezentare cu totul obiectivă, abstractă, structurată, în același timp echitabilă și ierarhizatoare: imaginea statistică. Este construită de alții, deci poate fi de încredere. Ne vom referi la un studiu realizat acum vreo doi ani de Consiliul Arhitecților din Europa. El ne încadrează într-un context mai larg, așa că vom scăpa iluziilor narcisiste și vom fi siliți să ne admitem realist locul nostru printre alții.

Prima observație ar fi că, din multe puncte de vedere, arhitecții români nu ies deloc în evidență în context european; sunt statistic integrați. E adevărat că sunt relativ puțini, mult sub media europeană – dar nu în cifre absolute, ci raportat la numărul populației țării. Sunt însă exact la media europeană în privința ofertei de lucru pentru o activitate profesională full time; în România, arhitecții nu șomează nici mai mult nici mai puțin ca arhitectul european mediu. Sunt integrați și ca educație: procentul de arhitecți din România care au studii de specialitate măcar parțial urmate în alte țări este ușor peste media europeană. Raportul femei arhitecte / bărbați arhitecți este și el relativ echilibrat, puțin chiar mai echilibrat decât în medie în restul Europei.

Domeniul la care arhitecții din România stau cel mai bine este tinerețea: procentul celor sub 40 de ani este mult peste media europeană. La ce stau însă relativ rău este procentul de comenzi publice, mult sub media europeană. Stau rău și la reciclarea arhitecturii: reabilitările au în România unul din procentele cele mai mici în raport cu construcțiile noi. Și în sfârșit, stau rău de tot la bani: arhitecții români sunt aproape cel mai prost plătiți din Europa. Dar cum totul e relativ, în contextul societății românești ei o duc totuși bine ca arhitecți: sunt un pic mai satisfăcuți că au ales această carieră decât sunt în medie arhitecții europeni.

Iată că din știința statistică putem deja compune un clișeu în mod cert reprezentativ: dacă mediul arhitectural din România are ceva mai special este faptul că e tânăr și sărac. E de altfel similar societății românești, care e de asemenea tânără și săracă (tânără dacă ne referim la sistemul democratic, nu la vârsta biologică a cetățenilor). Avem așadar condiții ca la carte pentru un mediu arhitectural puternic implicat în activismul civic: mulți arhitecți tineri, o democrație încă în formare și destule probleme sociale.

Privind mai atent cifrele statisticii, ne apare ca evidentă încă o realitate specifică: o îngustare la mijlocul piramidei vârstelor. Generația de 40-55 de ani e relativ subțire, reflectând numărul redus al arhitecților produși de școala românească în ultimul deceniu comunist și primii ani de după 1989. Mediul nostru profesional are două cohorte majore de vârstă clar conturate: arhitecții sub 40 de ani și cei peste 55. Avem așadar o distanță destul de mare între generații în mediul arhitectural din România. Mai mult, unității remarcabile din formația profesională a generației în vârstă (cu diploma de șase ani obținută după același tipar și doar la școala de arhitectură Ion Mincu din București) i se opun acum multe direcții centrifuge: arhitecții sub 40 au fost produși și de alte școli, în alte orașe din țară, destui dintre ei completându-și formația și în alte țări.

Numărul mare de absolvenți din toate școlile din România și eterogenitatea formării lor au produs în ultimii ani un adevărat moment de cotitură în mediul profesional. Ceea ce s-a întâmplat recent a fost faptul că această generație nouă a atins masa critică în mediul arhitectural românesc. Modul de a înțelege și practica arhitectura s-a diversificat deja dincolo de capacitatea de cuprindere a sistemului existent, metamorfozând identități și așa destul de fluide.

Dar dacă noile generații se impun acum pur și simplu prin număr, nu înseamnă deloc că se impun și ca putere – adică prin acces la resursele sistemului. Ele sosesc la o masă de banchet la care locurile bune sunt deja, în cea mai mare parte, ocupate. Sistemul în care au intrat recent e prea îngust și prea convențional regizat. Prin forța lucrurilor, generațiile acestea eterogene vor fi înclinate, sau chiar vital silite, să tatoneze în direcții cât se poate de divergente, împingând sistemul să funcționeze către margini și în situații limită.

Și aici apare în tablou – în sfârșit – “mecanismul”. Nu e sofisticat, ci este cât se poate de elementar. Este precum evoluția și selecția naturală: inevitabil. Dar asta nu înseamnă deloc că e și previzibil. El nu are niciun fel de scenariu sau programare deja scrise și nicio direcție garantată. În ce constă acest mecanism? În ceea ce declanșează simpla atingere cantitativă a masei critice, și anume efectele mașinice ale unui câmp de forță – cel definit de dorințele și iluziile noilor generații, care pot pătrunde astfel în sistem cu forța unui fenomen natural.

Totuși, de aici mai departe, mecanismul nu mai poate produce nimic de la sine. Căci dincolo de efectele de schimbare imediată, un front de luptă generalizat la scară mare nu poate reclădi niciodată nimic. Nu efectul de masă e cel care poate ajusta fin sistemul. Numai reconstruit prin acțiuni punctuale, mai degrabă adevărate decât de succes, va putea sistemul să evolueze și să se adapteze dorințelor noii generații.
De aceea imaginea cu care am început rămâne cât se poate de relevantă. Aici, la margine și la scară mică, se vede cel mai bine ce anume ține de fapt în mișcare mecanismul schimbării – oricât ar fi el de obiectiv și inevitabil: sursele de energie care îl fac să funcționeze, acum ca întotdeauna, sunt numai pasiunile individuale.