(Note privind relația dintre marionete și oameni)

Milioane de lucruri care ne înconjoară, obiectele, în general percepute ca neînsuflețite, devin, în anumite circumstanțe, “vii”, iar noi le tratăm ca atare, dezvoltând o relație cu ele.

Pentru a defini “viata”, biologia ne oferă o serie de criterii, printre care capacitatea de a da naștere.

În teatrul de păpuși, caracteristica esențială a “vieții” este libertatea de a alege și acțiunea deliberată, pornind de la această libertate. Pentru a anima o marionetă, păpușarul trebuie să o facă să pară autonomă, cu simțuri proprii, cu capacitate de a decide și de a acționa independent: toate mișcările trebuie să pară  a proveni din propria sa ființă. Energia necesară acestor mișcări, precum și aplicarea forțelor care produc acțiunea finală trebuie să pară a fi inerente corpului ei și independente de orice influență exterioară, inclusiv a Dumnezeului-păpușar.

Este foarte interesant, totuși, că în viața de zi cu zi considerăm anumite lucruri “vii”, în ciuda definiției biologice a vieții, pornind în schimb de la una teatrală.

Animismul, credința că toate lucrurile au un suflet și în plus capacitate de  a acționa, este adânc înrădăcinată în cultura umană și ghidează uneori, inconștient, percepțiile și reacțiile noastre. Teatrul de păpuși profită de acest lucru. Este o chestiune de semne transmise unui public.

Și nu numai. Tehnicile de animație sunt folosite în multe alte aplicații, cum ar fi religia, propaganda, educația, publicitatea, terapia, sau chiar arhitectura.

Cheia în funcționarea teatrului de păpuși este mintea spectatorului.

Triunghiul păpușar-marionetă-public este de obicei văzut astfel: păpușarul animă marioneta, marioneta animă publicul și publicul comunică cu păpușarul. Adevărul poate fi diferit: păpușarul manipulează publicul, publicul animă marioneta și marioneta manipulează păpușarul.

În afara teatrului, în viața reală, păpușarul și spectatorul pot deveni aceeași persoană (un copil care se joacă cu păpușile).

Marionetele sunt un caz special: ele sunt obiecte neînsuflețite, inventate și concepute pentru a oferi acele semne care  fac acest artificiu mai facil, de durată și foarte puternic. Sunt o convenție care exploatează la maxim obiceiurile noastre animiste, pentru a ne zgudui întrebările existențiale, nevoile și anxietățile.

Marionetele sunt instrumente – la fel cum pârghia crește puterea brațului și computerele extind capacitățile creierului, marionetele dezvoltă capacitatea noastră de autoironie și de a comunica teatral cu puteri incontrolabile. Ele sunt, probabil, una dintre cele mai vechi invenții tehnologice (datând de cel puțin 25.000 de ani), dovada că nevoile pe care le deservesc au un rol în procesul de auto-dezvoltare a omenirii.

Un aspect interesant al serviciului straniu pe care marionetele îl aduc conștiinței de sine este efectul lor tragicomic, care derivă din natura lor moartă, totuși atât de vie. Simplificând teoria lui Henry Bergson, comicul este produs de fiecare dată când o ființă vie “își pierde existența proprie” și se transformă  într-una mecanică. Râsul este o formă de critică socială împotriva acestei “fatale” greșeli – neglijența.

Marionetele sunt materializarea acestei definiții a comicului, precum și reversul acesteia: ele sunt din concepție mecanice și primesc o viață artificială pe care o pot pierde sau recâștiga în orice moment, jucându-se lejer între viață și moarte. Sunt comice prin natura lor, dar de fapt, fac haz de relația comică a oamenilor cu viața și moartea.

Prin extrapolare către alte obiecte neînsuflețite (potențial animate), se poate imagina un scenariu în care mașinile și alte lucruri au potentialul de a deveni oglinda culturală a propriilor noastre percepții despre viață și realitate.

Automatele sunt un tip special de marionete: repetarea eternă a unei acțiuni sau mișcări relativ scurte le definește ca fiind complet “moarte” sau mecanice, prin prisma unui alt criteriu de definire a vieții: diversitatea și continua eterogenitate. Își pierd, în acest sens, chiar și viața artificială pe care altfel ar putea-o avea. Libertatea lor de alegere este complet anulată. Ceea ce recunoaștem în ele este o intenție nereușită de a imita viața, iar această onestitate le face chiar mai comice. Automatele sunt legate de marionete într-un mod similar în care marionetele sunt legate de oameni. Ele sunt marionete de marionete. Chiar și în această extremă, însă, avem tendința să recunoaștem în ele “viața”.

Marionetele și automatele pot fi percepute ca un  autoportret al omenirii de-a lungul veacurilor. Fotografia (apoi fotografia digitală) a facilitat crearea autoportretului, auto-marionetei, poate, prin care comunicăm cu sinele nostru și împărtășim relația noastră teatrală cu lumea înconjurătoare.

De la ritualul colectiv arhaic, cu sau fără păpuși, până la selfie-ul de astăzi, pare că am ajuns la  cel mai egocentric moment din evoluția noastră

* Cuvântul grecesc μηχάνημα descrie orice dispozitiv mecanic