Bienala de la Veneția este și va rămâne un spațiu privilegiat al gândirii creative, în formele ei cele mai elaborate.

Construcția unui proiect architectural pentru Bienală constituie nu numai o piatră de încercare a capacității de a propune un concept inovator, ieșit din comun, ci și obligația punerii într-o perspectivă globală a stării de identitate creativă ca identitate națională.

Acesta este mesajul pe care, de fiecare dată, artiștii angrenați în proiecte îl generează și îl pun în practică.

În 2016, un șir de păpuși de lemn, acționate cu resorturi, mimează construcția și deconstrucția comportamentelor noastre, a mișcărilor și a mecanicii anatomice a omului-marionetă. Ele devin simbolice pentru un univers animat, dar fără viață, condus de mișcări repetitive și însuflețit artificial. Suntem prinși în povestea mută a acestor mișcări și repetiții, suntem prinși într-un univers în care mecanica domină organicul, în care gestul nu mai reflectă decât eterna reîntoarcere și imposibilitatea transfigurării.

Este, poate, declarația artistică cea mai politică pe care un proiect ar putea-o avea în spațiul Bienalei. Un loc în care pavilioanele se înșiră dupa ordinea geopolitică a unei ere pe cale să se încheie.

Ca ministru al unei culturi europene, un asemenea proiect și mesajul său politic global este o adevarată, plină de umor amar, declarație de empatie universală. Dacă Pinocchio, la Maurizio Cattelan, se îneacă cu fața în jos într-o piscină de hotel, păpușile din expoziția Selfie Automaton sunt multiplicări ale aceluiași Pinocchio, incapabile să se mai metamorfozeze în om. Ca de fiecare dată, arta – de această dată arta arhitecturii – ne invită (cu umor, detașare și teribilă ironie) să nu uităm că nu suntem doar alte și alte oglinzi ale lui Pinocchio.